Oi fi eu mai ciudat, dar să dea naiba dacă pot înţelege o chestie. De ce atunci când mă rogi să te ajut cu ceva nu spui clar, din prima, despre ce e vorba? De ce trebuie să trag eu de tine, să pun 100 de întrebări ca să ajung la ceva ce tu ştiai deja, dar te-ai gândit că dacă foloseşti sintagma “ştii tu, aia…”, Mafalda din mine va ieşi la suprafaţă şi va avea o previziune cu soluţia pentru problema ta?

Deschide, omule, gura aia şi zi-mi repede şi cu lux de amănunte ce te doare… Scutim timp şi nervi amândoi.

Ştiu că te arde, că e vital să meargă “ştii tu, aia…”, dar potoleşte-te niţel, găseşte-ţi cuvintele, explică problema şi o să se rezolve mai repede.

Ce s-ar întâmpla dacă tu ai fi arhitect, iar eu beneficiarul unui proiect de-al tău şi te-aş suna să zic următoarele:

- Vezi că fereastra aia nu-mi place.

- Care fereastră?

- Aia din stânga. Mă uit acum la ea şi nu e cum voiam eu. E ca dracu’!!! Nu-mi place deloc!!

- Stai puţin, care fereastră din stânga?

- Hai că eşti culmea! Fereastra asta nenorocită la care mă tot uit!

Nu-i aşa că ai simţi o dorinţă bruscă să mături pe jos cu mine? Nu-i aşa că în afară de stress nu ţi-am produs nimic?