Când îţi pui mintea să scrii ceva neapărat, bineînţeles că nu iese nimic. Te blochezi, nu se leagă cuvintele, ai impresia că orice ai scrie e banal şi lipsit de sens.
Ce motiv există pentru pana asta de idei, pentru lipsa de inspiraţie atunci când clipeşte cursorul pe un fond alb?
Eu, unul, nu cred că e pană, e doar un blocaj mental, să-i spunem. Ştiţi cum e? Exact ca atunci când auzi la radio o melodie şi eşti întrebat cum se numeşte. Eşti 100% sigur că ştii şi nu numai atât. Ştii şi cine o cântă şi chiar îţi aduci aminte ocazia cu care ai ascultat-o, dar, pe moment, nu poţi să spui nici unul din aceste detalii. De ce? E o presiune. Trebuie să vorbeşti repede, să dai un răspuns şi te gândeşti numai la acest lucru, în loc să te concentrezi asupra a ceea ce cunoşti deja.
E ca la interviurile pentru un loc nou de muncă. E o diferenţă mare între un candidat care are un loc de muncă în prezent, dar ar cam vrea să îl schimbe şi unul care caută cu disperare jobul nou pentru că acum este "între joburi".
Primul vine relaxat, răspunde direct la întrebările celui de la Resurse Umane, mai pune şi el întrebări la rândul lui, chiar poate impune anumite condiţii şi negocieri. Nu este presat de nimic. Nici prin cap nu-i trece că nu va fi propus pentru angajare. De fapt, nici nu-i pasă prea tare; are un venit, un job. Nu pierde nimic, dimpotrivă, câştigă experienţă.
În schimb, cel de-al doilea vine puţin stresat, are nevoie neapărat de un loc de muncă, de un salariu. Va ticlui de la bun început răspunsurile pe care le va da intervievatorului. Acestea vor fi recitate, se va vedea că sunt învăţate pe dinafară. E, de asemenea, dispus la compromisuri, va accepta un salariu mai mic decât cel meritat pentru că nu e în postura de a negocia şi angajatorul va vedea acest lucru.
Poate că e puţin forţată comparaţia asta, dar consider că dacă pui o variantă mai rea în faţă, îţi va fi mai uşor să găseşti o soluţie la o problemă mai mică.
