Am pierdut
” - Frate, am pierdut 20 de milioane, futu-i în gură de olandezi homosexuali!!!!
- Cum, mă, tu ai pus la pariuri 20 de milioane pe un bilet????
- Nu, mă, da’ atâta luam dacă se califica Olanda.”
Nene, eu când zic că pierd ceva, înseamnă că acel ceva a fost la un moment dat, t, în posesia mea.
Dacă ar fi să gândesc precum personajul de mai sus, păi cred că aş fi dat târcoale funiei pentru a realiza acţiunea de atârnare în ea doar de gât.
Cum altfel dacă am pierdut şansa să cumpăr acţiuni la Microsoft pentru că m-am născut prea târziu şi prea departe?
Cum altfel dacă am pierdut şansa de a avea o femeie ca [insert model/actress/whatever name here]
Am mai pierdut şi la loto din cauza lui Ogică ăla. Păi să nu-mi iau eu frumos o lamă şi să-mi desenez pe vene o linie punctată?
Opaaa, stai că se întrevede ceva aici. Deci lamă, tristeţe, neînţeles de nimeni…
Evrika! Aşa au luat fiinţă EMO.
N-am nimic cu copiii emo, dar mi-a trăznit chestia asta prin cap când am vorbit cu tipul cu pariurile.
Acum 18 ani
13-15 iunie 1990. Minerii vin în Bucureşti chemaţi de tovarăşul Ion Iliescu. Are loc cea mai sângeroasă mineriadă. Oficial ar fi 6 morţi. Neoficial, sute.
Justiţia română nu a reuşit nici după 18 ani să condamne vinovaţii. Câţi ani zicea defunctul Brucan că ne trebuie? 20? Poate 200.
Iliescu a mai avut de atunci două mandate, le-a mulţumit minerilor pentru ceea ce au făcut, neuitând să precizeze că datorită lor s-au găsit în sediul PNŢ-ului droguri şi seringi cu care ar fi injectat unii manifestanţi. Probabil că ar fi în stare şi acum să susţină asta, dar i s-ar râde în nas sau ar fi cel mult difuzat la ora de maximă audienţă pe OTV.
Cred că poza de mai jos, a unui bătrân din parcul Cişmigiu, atrage atenţia mai mult decât orice la ceea ce trebuia să se întâmple. Au mai fost ceva evenimente, cum ar fi “flashmob”-ul de la fântâna de la Universitate unde lumea s-a bătut cu perne. Flashmob este între ghilimele pentru că, fie vorba-ntre noi, numai flashmob n-a fost ăsta.
Cât timp le-o fi luat să scoată asta?
N-am mai scris de ceva vreme nu că nu aş fi avut ce, dar timpul meu a fost foarte bine drămuit 
Glumesc.
Eu nu activez şi nici nu am activat vreodată în domeniul publicităţii, dar când mă uit la vreun afiş sau o reclamă încerc să privesc cu ochi obiectivi ce se întâmplă acolo.
Nu de puţine ori mi s-a părut că acei “creativi” au cel puţin o lobotomie la activ după cum se poate observa mai jos.
Uitasem
Uitasem cât îmi lipseşte liniştea şi cât de frumoasă e simplitatea.
Am fost azi în locul unde mi-am petrecut o mare parte din copilărie, unde am alergat pe câmp, mi-am făcut arc cu săgeţi, am ascultat poveşti… am crescut.
Comuna Piatra, jud. Teleorman, la 30 de km de Alexandria.
Parcă timpul a stat în loc în satul ăsta (nu e neapărat un lucru bun), toate-s la fel ca acum 15-20 de ani. Aceiaşi oameni, aceleaşi îndeletniciri, aceeaşi verdeaţă, aceeaşi linişte… Mă întreb dacă cei născuţi şi crescuţi acolo îşi dau seama cât noroc (pe de o parte) au.
Am ajuns să mă mir de peisaje frumoase. Bucureştiul nu-mi mai dă aşa ceva. De fapt, nu cred că mi-a dat vreodată.
Vorbeam cu tata şi îi ziceam că visul meu acum e să-mi fac un hamac între doi copaci. De ce trebuie să fie doar un vis? Nu, nu va rămâne aşa, voi merge mai des acolo şi va deveni realitate.
Uitasem ce pierzi stând într-un oraş îmbâcsit.
Stop, think, talk
Oi fi eu mai ciudat, dar să dea naiba dacă pot înţelege o chestie. De ce atunci când mă rogi să te ajut cu ceva nu spui clar, din prima, despre ce e vorba? De ce trebuie să trag eu de tine, să pun 100 de întrebări ca să ajung la ceva ce tu ştiai deja, dar te-ai gândit că dacă foloseşti sintagma “ştii tu, aia…”, Mafalda din mine va ieşi la suprafaţă şi va avea o previziune cu soluţia pentru problema ta?
Deschide, omule, gura aia şi zi-mi repede şi cu lux de amănunte ce te doare… Scutim timp şi nervi amândoi.
Ştiu că te arde, că e vital să meargă “ştii tu, aia…”, dar potoleşte-te niţel, găseşte-ţi cuvintele, explică problema şi o să se rezolve mai repede.
Ce s-ar întâmpla dacă tu ai fi arhitect, iar eu beneficiarul unui proiect de-al tău şi te-aş suna să zic următoarele:
- Vezi că fereastra aia nu-mi place.
- Care fereastră?
- Aia din stânga. Mă uit acum la ea şi nu e cum voiam eu. E ca dracu’!!! Nu-mi place deloc!!
- Stai puţin, care fereastră din stânga?
- Hai că eşti culmea! Fereastra asta nenorocită la care mă tot uit!
Nu-i aşa că ai simţi o dorinţă bruscă să mături pe jos cu mine? Nu-i aşa că în afară de stress nu ţi-am produs nimic?
