“Iranul este, a fost şi va rămâne o ameninţare”, zice domnul preşedinte babuin W. Tufiş, la prima sa vizită în Israel în calitate oficială. Este de acord şi spune că va susţine un atac israelian asupra posibilelor locuri unde “nenorociţii” de iranieni au armament nuclear.

Bineînţeles, acest lucru nu are nici cea mai mică legătură cu faptul că în Iran s-a descoperit un zăcământ de ţiţei de 1 miliard de barili brut.

Nu, domnule, asta n-are importanţă, dragul de Bush se gândeşte la securitatea lumii.

O fi asta varianta contemporană a Imperiului? Adică să poată face ce vrea şi lumea să pună botul la orice tâmpenie debitată de nenea ăsta?

Dacă da, nu vreau să mă gândesc ce se va întâmpla când îi va veni sfârşitul. Şi acesta va veni, istoria o răcneşte din toţi rărunchii.

Se pare că acum petrolul a devenit echivalentul cruciadelor. Ăsta este the holy grail, iar armamentul nuclear un simplu pretext. Dacă nu era armament nuclear, erau prea multe cămile. Dacă nici cămile, atunci n-aveau şapcă şi aşa mai departe.

Cu toate acestea, se pare că lumea nu mai are interes faţă de problemele astea. Într-adevăr, mai apar militanţi pentru pace, dar sunt văzuţi ca nişte nebuni, restul lumii îşi vede de treabă.

Încă o ştire, încă puţin entertainment, încă o victorie, încă un erou, încă un sfârşit, încă un început.

Am fost vineri seara la Noaptea devoratorilor de publicitate la Sala Polivalentă.

Mare greşeală!

Evenimentul a fost organizat de Zero Events. Zero defineşte perfect firma asta.

Păi cum altfel când tu organizezi aşa ceva într-o sală cu climatizare zero în mijlocul verii? Presupun că nu trebuie să mai spun că erau 50 de grade lejer înăuntru şi transpirai instant 3 litri de cum intrai.

Pe bilet scria mare şi citeţ: ora 20.00

Am ajuns acolo mai devreme, pe la 19.30.

“Nu se intră înainte de ora 20.00!” Aha, înţeleg… pe bilet scrie ora de la care se intră, nicidecum cea la care ar trebui să înceapă “ostilităţile”. Încă ceva demn de zero.

Am intrat pe la 20.10 în sală, la 20.15 mi se făcuse rău de la căldură, dar am îndurat. Uşurel, uşurel, s-a strâns lumea şi s-a format o mare de evantaie improvizate. Îmi pare rău că n-am avut cu ce filma că era tare mişto de arătat cum se vedeau steguleţele de la Orange şi diverse reviste fâlfâind prin toată sala.

În jur de 21.10 se urcă un Gigel pe scenă şi începe să urle că gata, a început marele spectacol. Punea întrebări inteligente de genul “Vă e cald?” Meseriaş, ce să mai.

După ce a plecat individul a trebuit să ascultăm pe Shukar Collective.

Mda, am venit aci să ascult electro-manele. Vis, vă spun eu. Mă mai duc la ei… NOT!

A venit şi Chişu să ne explice el cum e penibilă sala şi n-o să mai organizeze niciodată acolo. Mulţumim, dar asta trebuia să ştii dinainte. Nu trebuie să fii inginer să-ţi dai seama că sala aia fără climatizare poate stârni revoluţii în rândul publicului.

Am rămas numai la prima parte a programului că deja slăbeam vizibil.

Din câte am văzut, au fost multe campanii sociale, ceea ce a dat bine, dar şi reclame la detergenţi total aiurea. Au fost şi câteva surprize româneşti cum ar fi:
Read the rest of this entry »

” – Frate, am pierdut 20 de milioane, futu-i în gură de olandezi homosexuali!!!!

- Cum, mă, tu ai pus la pariuri 20 de milioane pe un bilet????

- Nu, mă, da’ atâta luam dacă se califica Olanda.”

Nene, eu când zic că pierd ceva, înseamnă că acel ceva a fost la un moment dat, t, în posesia mea.

Dacă ar fi să gândesc precum personajul de mai sus, păi cred că aş fi dat târcoale funiei pentru a realiza acţiunea de atârnare în ea doar de gât.

Cum altfel dacă am pierdut şansa să cumpăr acţiuni la Microsoft pentru că m-am născut prea târziu şi prea departe?

Cum altfel dacă am pierdut şansa de a avea o femeie ca [insert model/actress/whatever name here]

Am mai pierdut şi la loto din cauza lui Ogică ăla. Păi să nu-mi iau eu frumos o lamă şi să-mi desenez pe vene o linie punctată?

Opaaa, stai că se întrevede ceva aici. Deci lamă, tristeţe, neînţeles de nimeni…

Evrika! Aşa au luat fiinţă EMO.

N-am nimic cu copiii emo, dar mi-a trăznit chestia asta prin cap când am vorbit cu tipul cu pariurile.

13-15 iunie 1990. Minerii vin în Bucureşti chemaţi de tovarăşul Ion Iliescu. Are loc cea mai sângeroasă mineriadă. Oficial ar fi 6 morţi. Neoficial, sute.

Justiţia română nu a reuşit nici după 18 ani să condamne vinovaţii. Câţi ani zicea defunctul Brucan că ne trebuie? 20? Poate 200.

Iliescu a mai avut de atunci două mandate, le-a mulţumit minerilor pentru ceea ce au făcut, neuitând să precizeze că datorită lor s-au găsit în sediul PNŢ-ului droguri şi seringi cu care ar fi injectat unii manifestanţi. Probabil că ar fi în stare şi acum să susţină asta, dar i s-ar râde în nas sau ar fi cel mult difuzat la ora de maximă audienţă pe OTV.

Cred că poza de mai jos, a unui bătrân din parcul Cişmigiu, atrage atenţia mai mult decât orice la ceea ce trebuia să se întâmple. Au mai fost ceva evenimente, cum ar fi “flashmob”-ul de la fântâna de la Universitate unde lumea s-a bătut cu perne. Flashmob este între ghilimele pentru că, fie vorba-ntre noi, numai flashmob n-a fost ăsta.

Read the rest of this entry »