Haos Ordonat NIMIC MAI SIMPLU

Spui pe bune? Sau pe lângă?

Sunt sigur că toți bărbații știu răspunsul la inevitabilele, câteodată, întrebări:

Asta mă face să arăt grasă?
Îți place Maricica? E frumoasă?
Vrei tu să ieși neapărat în seara asta cu băieții?
etc

Dacă totuși sunt unii care nu știu răspunsurile corecte la așa ceva, click aici.

Întrebarea se pune acum așa:

"Când te oprești cu minciuna?" Pentru că, dacă o luăm literalmente, minciună e.

Când te oprești? Pentru că mai toată lumea spune că nu vrea să fie mințită, ăsta ar fi cel mai rău lucru cu putință, nu s-ar putea trece peste, dacă cineva a mințit nu mai beneficiază de încrederea noastră, este privit cu suspiciune și așa mai departe.

Până și la banalul "Ce faci?" se răspunde cu "bine" chiar dacă nu toate-s roz.

Pe de altă parte dacă spui tot timpul ceea ce gândești iar nu e bine, nu?

Caz concret:

Cineva, nu spui cine, persoană importantă, cere părerea unui prieten într-o privință. Voia să știe ce crede despre un anume proiect în care investise timp, bani și, nu în ultimul rând, multă pasiune.  Tocmai din cauza acestei pasiuni se pierduse foarte mult în detalii, așa că proiectul era foarte greu de înțeles. Era un amalgam de date care pentru el însemnau multe, dar pentru cineva care se uita pe proiect era chineză în totalitate. Cu toate astea, omul era foarte entuziasmat.

Prietenul întrebat n-a priceput nimic din ce i s-a prezentat. Văzând însă dorința celuilalt de aprobare, privirea aia încântată după ce realizezi ceva, nu i-a zis pe față că e praf. I-a spus că se mai poate lucra puțin la el pentru a fi mai ușor de descifrat.

Chiar și așa, cel cu proiectul a strâmbat puțin din nas, dar n-a comentat prea mult. A lăsat proiectul așa cum era și, bineînțeles, și-a luat șuturi atunci când l-a prezentat.

După prezentare a pus mâna pe telefon și l-a făcut albie de porci pe amicul lui. De ce nu-i spusese că nu e bine deloc?

Așa că, vin și întreb acum. Când e bine să spui mici neadevăruri și când nu?

10 paşi

Dacă te uiţi prin internet ai să vezi că o să găseşti 10 paşi pentru a realiza aproape orice.

10 paşi pentru a slăbi, 10 paşi pentru a ieşi din depresie, 10 paşi pentru a scrie un roman, 10 paşi pentru a-ţi găsi un job mai bun, 10 paşi pentru alţi 10 paşi etc.

Totul pare simplu. Totuşi, 10 paşi înseamnă ceva de nerealizat pentru un copil cu handicap locomotor. Chiar 1 pas e foarte greu de îndeplinit.

Pentru ei, însă, există nişte locuri unde nişte persoane cu dăruire şi inimă mare fac tot ce pot pentru a integra o parte din ei.

Unul dintre aceste locuri este Centrul de zi Aurora, loc pe care am avut ocazia să-l vizitez şi să petrec puţin timp cu copiii de-acolo datorită lui Leonard Bacica de la Imparte Bucuria.

Cei de la centru aveau nevoie de un "menestrel" care să acompanieze la chitară serbarea de Crăciun a copiilor.
M-am oferit voluntar şi am avut parte de o experienţă ieşită din comun. Copiii sunt extraordinari, foarte primitori şi se vede pe faţa lor bucuria pentru orice, bucuria aceea de copil pe care, sincer să fiu, o uitasem. I-am cunoscut pe toţi pentru că am fost şi în tura de dimineaţă şi în cea de după-amiază.
Cel mai marcant moment a fost când Mara, o fetiţă de 10 ani în cărucior cu rotile, a strigat dupa educatoarea ei, Gabi. Când aceasta i-a răspuns, i-a zis: "Te iubec!"

Din ce am înţeles de la cei de-acolo, sunt foarte puţine astfel de centre în România şi trăiesc, aşa cum pot, din donaţii şi sponsorizări. Acesta, de exemplu, funcţionează din 1995 datorită oamenilor care se ocupă de el.

Poze nu am, pentru că am avut mâinile ocupate tot timpul cât am fost acolo, dar puteţi vedea mai multe aici şi pe site-ul centrului Aurora.

Aşa că, data viitoare când mai întâlnesc acei faimoşi 10 paşi, ştiu la ce o să mă gândesc.

Orice ajutor, cât de mic, chiar şi numai o vizită şi un zâmbet, este binevenit!

Ce spui, bre? Vrei respect?

Mi-am adus aminte de curand de un nene cam de-o seama cu mine.

Terminase facultatea (nu mai stiu ce facuse) si era foarte mandru de asta. Mandru in sensul ca nimeni nu mai era ca el. Era singurul de pe lumea asta care facuse o facultate, asa ca merita statuie pe undeva pe la victoriei, poate chiar in locul cartofului in teapa ce troneaza acum acolo.

Povestea o chestie cel putin amuzanta. Zicea ca s-a dus la magazinul de la colt sa-si cumpere tigari si vanzatoarea, o tanti la vreo 45-50 de ani, l-a tratat cu sictir maxim pe el, marele absolvent de facultati.

In loc sa spuna ca, da, cu atitudinea asta o sa piarda clienti de care are sigur nevoie, el zicea ca i-a spus cam asa:

- Doamna, nu va permit sa ma tratati asa! Eu am terminat o facultate, sunt intelectual! Cu ce drept vorbiti asa cu mine?

Nene, cucoana aia vorbeste cum i se permite. Ea nu da doi bani pe facultatea ta, cum, de altfel, nu da nici intreaga societate. E plina tara de absolventi de facultati care vor marea si sarea, dar nu sunt in stare sa faca nimic. Totusi cred ca li se cuvine un salariu de cel putin 1000 de euro net pe program part-time pentru ca, nu-i asa, "si-au tocit coatele pe bancile scolii".

Revenind, tu vrei respect? Asta se castiga, domnule, nu se ia de-a gata. Se castiga prin atitudine, prin ceea ce faci, prin cum te comporti. Iti spun sigur ca tanti aia din magazin nu se comporta asa cu nea Ion, care toata viata lui a facut piese la strung, dar nu-i permite printr-o simpla privire unei vanzatoare sa il ia de fraier.

Degeaba te duci la biserica in fiecare duminica, sa zicem, daca in viata de zi cu zi esti antichristul in persoana.