De ceva vreme m-am întors la “prima dragoste” (fie vorba-ntre noi, n-a fost niciodata mare iubire), construcţiile.

Şantiere, birou, iar şantiere, inspecţii, oferte, licitaţii… ce să zic, e de alergat.

Ştiam din experienţele anterioare că va fi greu, stresant, multă muncă, dar mai ştiam că o să aibă părţi frumoase şi alea vor fi, fără cea mai mică îndoială, pe şantier. Oamenii care lucrează acolo, deşi fără şcoală, câteodată fără bun-simţ, au totuşi ceva al lor, “gluma din popor”.

Unul dintre ei e nea Bănică. Dulgher la vreo 60 de primăveri, e genul de om căruia trebuie să-i spui ceva mai de dulce de dimineaţă ca să înjure toată ziua. Da’ înjurături, nene, nu panseluţele cu care sunteţi obişnuiţi. N-ai cum să nu te prăpădeşti de râs când începe. Te ia pe domenii, trece de la agricultură prin industria uşoară şi ajunge la fizica nucleară.

V-am zis, chestia e să-l porneşti.

Nimeni nu e mai bun la treaba asta decât nea Liviu, alt personaj despre care o să vorbim mai târziu. Ăsta vorbeşte molcom, ca ardelenii, dar când scoate păsăroiul pe limbă se ia pauză pe tot şantierul.

Ei, îl vede într-o dimineaţă nea Liviu pe domnu’ Bănică trăgând după el vreo cinci scânduri. Stă, se uită la el, toată lumea aştepta. Ştiam că trebuie s-o scoată.

Totuşi se codea… Parcă voia să zică, parcă nu prea…

Până la urmă începe:

- Bă, Bănică!

- CE )#/%¤)(&) mea vrei, mă?

- Ce faci, mă, cu atâtea scânduri?

- Ce dracu’ să fac? Le duc sus!

- Păi atâtea? Trei ţi-ajung să-ţi faci costum…

Ei… două ore nu s-a mai lucrat nimic.