Mai ţineţi minte compunerile alea cu temă dată pe care vă punea doamna învăţătoare să le scrieţi pentru dezvoltarea vocabularului şi a imaginaţiei?

De exemplu:

A venit toamna. Verdele copacilor este încet-încet înlocuit de covorul ruginiu de frunze. Pomii încep să înrodească plini de belşug… Viile ne dau strugurii dulci din care iese mult aşteptatul must.
Ce frumoasă este toamna!

Foarte frumos, nu? Parcă mă şi văd cum arătam atunci. Un puşti slab, cu un breton tuns aiurea de el însuşi, care nu voia să scrie nu ştiu câte pagini cu litera “A” pentru că i se părea inutil, o învăţase deja, care a trecut ultimul din clasă pe caiet dictando pentru că scria cu picioarele, căruia învăţătoarea îi dăduse deja un 4, nervoasă fiind, pentru literele chirilice pe care le picta pe caiet.

După episodul cu nota 4, mi se promisese solemn că data viitoare când voi avea un astfel de scris voi mai primi unul şi voi sta şi la colţ, ceea ce, vă puteţi da şi singuri seama, ar fi fost catastrofal. Abia scăpasem de supărarea maică-mii că încercasem să-i fac semnătura în carnet lângă primul radical din 16 pe care îl dobândisem. Mai mult, toţi colegii mei vor fi râs de mine pentru poziţionarea strategică în punctul A al dreptunghiului ce definea clasa. Apocalipsa, ce să mai vorbim… Nu era bună deloc.

Tema, de data asta, consta în câteva propoziţii care să conţină cuvintele noi din lecţia de zi.

Cu inima bătându-mi undeva în gât m-am îndreptat spre eşafod – catedra unde domnea supremul judecător, cel care putea să izbăvească sau să comande, doamna învăţătoare.

I-am înmânat caietul şi îi studiam mişcările pe care le făcea cu pixul pe hârtie, citindu-mi creaţiile măreţe. Am văzut că se încruntă. Eram sigur că nu scap. Mai citisem eu poveşti unde se despica pământul şi îl înghiţea pe cel vinovat. Mă rugam să văd o crăpătură cât de mică în care să intru cu capul înainte fără regrete.

Dar, deodată, vine izbăvirea.

Se uită niţel la mine şi surâde.

Se a mai uită o dată, dar acum nu-şi mai poate stăpâni râsul. Îi dau lacrimile, nu mai poate.

Îmi dă caietul înapoi şi mă trimite în bancă.

Eu eram mai nedumerit ca oricând. Ce putuse să o facă să râdă în halul ăla? Bineînţeles că şi colegii râdeau în hohote, doar că nu ştiau nici ei de ce.

M-am lămurit când am ajuns acasă. Unul din cuvintele cu care trebuia să fac propoziţii era “despot”. Normal că habar nu aveam ce înseamnă, aşa că l-am căutat în dicţionar. Acolo scria negru pe alb: “conducător cu puteri depline”.

Perfect, m-am gândit eu, ce ar putea să facă un astfel de conducător? Adică are puteri depline, nu? Nu trebuie să se ducă la şcoală, să facă teme, să mănânce dacă nu-i e foame…

Aşa că am luat frumos stiloul meu negru şi am aşternut printre rândurile foii:

“Un despot s-a dus să se plimbe.”

Tot pentru concursul lui VisUrât e şi asta.

Tags: concurs, copilarie, funny, şcoală